Cafeaua fierbinte te trezește puțin, dar gândul la ziua care te așteaptă te apasă ca o piatră. Ieși din casă, iar aerul rece te lovește ca o palmă. Totuși, nu e un disconfort total. E un fel de prospețime care îți alungă ultimele urme de somn și îți limpezește mintea.
Pășești pe aleile cartierului tău liniștit. Sub picioarele tale, frunzele ruginii formează un covor foșnitor, o simfonie subtilă pentru urechile tale. Fiecare pas e o notă muzicală, o crăpătură, un freamăt. Te bucuri de moment, deși undeva în fundul minții tale ticăie ceasul.
O adiere rece îți mângâie fața, răvășindu-ți părul. Simți cum îți înroșește obrajii și nasul, dar nu te deranjează. Parcă frigul ăsta matinal îți completează starea de spirit, o melancolie dulce-amăruie. Ești ca un personaj dintr-un tablou de toamnă, cufundat în nuanțe de gri, maro și ruginiu.
Continui să mergi, iar încet, încet, peisajul urban prinde contur. Casele cochete, cu grădinile îngrijite, lasă loc blocurilor cenușii și străzilor aglomerate. Zgomotul orașului te învăluie treptat, claxoane, motoare, voci.
Ajungi la stația de autobuz. Aștepți. Minutele se scurg greu, iar tu te gândești la ziua care te așteaptă. La sarcinile pe care le ai de îndeplinit, la șeful tău morocănos, la colegii bârfitori. Un oftat îți scapă printre buze.
Autobuzul sosește, iar tu te înghesui printre ceilalți călători. Găsești un loc liber lângă geam și te uiți pe fereastră. Orașul se trezește la viață, oamenii se grăbesc spre serviciu, mașinile claxonează, tramvaiele zdrăngăne. E o dimineață obișnuită de duminică, într-un oraș obișnuit. Și tu ești un om obișnuit, care merge la o muncă obișnuită, într-o zi obișnuită de noiembrie.
Dar, pentru o clipă, când ai simțit adierea rece a vântului pe obraji și ai ascultat foșnetul frunzelor sub picioare, ai fost altcineva. Ai fost parte din ceva mai mare, parte din natura care se pregătește de hibernare. Și, pentru o clipă, ai uitat de toate grijile și necazurile.
Comentarii
Trimiteți un comentariu