Inima îmi bubuia în piept odată cu pornirea trenului, o senzație stranie de fugă, deși nu făcusem nimic rău și nu aveam de ce să mă tem. Mă simțeam ca un fugar, un evadat, un proscris. Poate că această ieșire, această rupere bruscă de cotidian, avea să mă ajute să mă calmez, să-mi adun gândurile împrăștiate și să-mi revin după avalanșa de evenimente care mă copleșise de la întoarcerea din Africa de Sud. Chiar și cu zgomotul vocilor celor trei persoane care urcaseră la Gara de Est, care spărgeau liniștea vagonului cu vorbele lor zgomotoase, nu puteam scăpa de gândul obsesiv că nu voi putea uita niciodată tot ce s-a întâmplat. Uneori, mă întrebam dacă nu ar fi fost mai bine să rămân acolo, în Africa de Sud, definitiv sau măcar pentru o perioadă mai lungă. Poate că atunci totul ar fi fost altfel, poate aș fi fost altcineva... Acum, mă simțeam pierdut, dezorientat, un suflet rătăcitor într-o lume haotică. Poate că, undeva în adâncul ființei mele, îmi plăcea această stare de incertitudin...