Fugă de sine

Inima îmi bubuia în piept odată cu pornirea trenului, o senzație stranie de fugă, deși nu făcusem nimic rău și nu aveam de ce să mă tem. Mă simțeam ca un fugar, un evadat, un proscris. Poate că această ieșire, această rupere bruscă de cotidian, avea să mă ajute să mă calmez, să-mi adun gândurile împrăștiate și să-mi revin după avalanșa de evenimente care mă copleșise de la întoarcerea din Africa de Sud.

Chiar și cu zgomotul vocilor celor trei persoane care urcaseră la Gara de Est, care spărgeau liniștea vagonului cu vorbele lor zgomotoase, nu puteam scăpa de gândul obsesiv că nu voi putea uita niciodată tot ce s-a întâmplat. Uneori, mă întrebam dacă nu ar fi fost mai bine să rămân acolo, în Africa de Sud, definitiv sau măcar pentru o perioadă mai lungă. Poate că atunci totul ar fi fost altfel, poate aș fi fost altcineva...

Acum, mă simțeam pierdut, dezorientat, un suflet rătăcitor într-o lume haotică. Poate că, undeva în adâncul ființei mele, îmi plăcea această stare de incertitudine, deși nu-mi găseam o explicație logică. Trecând de Pischia, realizam că nimic nu va mai fi la fel și că trebuia să mă adun, să-mi revin, așa cum îmi spusese cineva recent: "Adună-te sau te trimit acasă, asta nu e joacă!". Voiam să-mi umplu timpul cu activități, să-mi ocup mintea cu orice, numai să alung gândurile negre care mă bântuiau.

Erau momente când îmi doream să nu mă fi născut, să fi fost altcineva, oricine altcineva, doar ca să scap de suferința care mă însoțise întotdeauna, o suferință pe care o conștientizam acum cu o claritate dureroasă. În tot ceea ce făcusem, pusese suflet, dăruisem totul, dar la final rămâneam mereu cu sentimentul amar al abandonului, al excluderii.

Speram ca sejurul la mănăstire, chiar și scurt, să mă ajute să-mi pun ordine în gânduri, să-mi găsesc liniștea interioară, poate chiar o revelație, o nouă perspectivă asupra vieții.

Întotdeauna am adorat călătoriile cu trenul, dar acum nu era vorba doar de o simplă plimbare. Simțeam nevoia să evadez din oraș, să scap de atmosfera sufocantă care mă apăsa. Priveam peisajul care se derula ca un film dincolo de geamul vagonului, un peisaj liniștitor care îmi calma, treptat, furtuna din suflet. Miza era uriașă: să te uit pe tine și tot ce a fost între noi.