Singurătate și liniște.

 Cafeaua aburindă își croia drum alene printre firele de aer rece ale dimineții. O aromă dulce-amăruie, ca o promisiune a unei clipe de respiro în mijlocul furtunii interioare. Te așezi la masa de pe terasă, cu spatele la zgomotul orașului care se trezește la viață, și privești lumea trecând grăbită. Fiecare chip, o poveste, fiecare pas, o destinație. Și tu, acolo, suspendat între dorința de a te pierde în mulțime și nevoia de a te regăsi în singurătate.

Telefonul vibrează în buzunar, un memento al lumii pe care ai lăsat-o în urmă. O lume a așteptărilor, a obligațiilor, a relațiilor superficiale care te secătuiesc de energie. Îl ignori. Acum, contează doar tu și cafeaua ta. Lichidul fierbinte îți încălzește palmele, iar fiecare înghițitură e o mică victorie împotriva tăcerii asurzitoare din jur.

Simți o greutate în piept, o acumulare de cuvinte nerostite, de emoții reprimate. Ai vrea să strigi, să te descarci, să împărtășești povara cu cineva, dar cui? Cei care ar fi trebuit să fie acolo, să te asculte, ți-au demonstrat deja că nu le pasă. Și atunci, alegi tăcerea. O tăcere amară, ca un nod în gât, dar care, paradoxal, îți oferă o senzație de control.

Soarele se ridică pe cer, iar razele lui aurii îți mângâie fața. Închizi ochii și inspiri adânc, savurând momentul. Ești singur, da, dar ești liber. Liber să fii tu însuți, fără măști, fără pretenții. Și, pentru o clipă, durerea se estompează, lăsând loc unei liniști fragile, dar autentice.

Cafeaua se răcește încet, iar tu te pregătești să te întorci în lumea zgomotoasă și indiferentă. Dar ceva s-a schimbat. Ai găsit o oază de liniște în mijlocul haosului, o forță interioară pe care nu știai că o ai. Și, poate, asta e tot ce contează.